marți, 13 iunie 2017

#Topic10. Relaţiile dintre două personaje – Ion si Ana


În literatura realistă, personajul este complex, puternic ancorat în realitatea social-istorică. El este realizat prin tipizare şi devine exponenţial pentru o categorie socială, prin modul în care îşi trăieşte drama. Structura sa psihologică stă sub semnul unor trăsături dominante. Prin faptul că evoluţia sa este rezultatul conjugării celor două forţe, una interioară şi cealaltă socială, personajul realist este veridic (verosimil): Ion din romanul cu acelaşi titlu al lui Liviu Rebreanu, Apostol Bologa din romanul Pădurea spânzuraţilor al aceluiaşi prozator.

Cu Ion, Rebreanu realizează un personaj memorabil, expresie sintetică şi esenţializată a relaţiei dintre ţăranul transilvănean şi pământ, imagine dură şi plină de forţă în care se întrupează în egală măsură călăul şi victima, visul şi coşmarul.

Numele Ion seamănă perfect cu personajul: e tipic şi reprezentativ pentru lumea ţărănească românească. Ion, uneori, e un fel de apelativ care se identifică perfect cu noţiunea de ţăran. (I.Dodu Bălan). L. Rebreanu sugerează că iubirea pentru pământ este un fel de datum. Fiinţa lui era mistuită de “dorul de a avea pământ, cât mai mult”, iar autorul arată că “iubirea pământului l-a stăpânit de mic copil… de atunci pământul i-a fost mai drag ca o mamă”.

Ion, fiul unui ţăran risipitor, lipsit de înzestrare pentru munca pământului, „era iute şi harnic, ca mă-sa. Unde punea el mâna, punea şi Dumnezeu mila. Iar pământul îi era drag ca ochii din cap”.

Această iubire pentru pământ, care ţine de straturile de profunzime ale fiinţei sau, mai degrabă, de un subconştient ancestral ce determină destinul ţăranului român, îl va însoţi pe un traseu care-l obligă să ignore propriile porniri sufleteşti. Va renunţa, aşadar, la dimensiunea eternă a existenţei în favoarea celei efemere, pragmatice.

Încadrându-se în seria personajelor „rotunde” (după clasificarea lui Forster), Ion apare în toată complexitatea sa prin procedeele caracterizării indirecte, căci faptele, comportamentul, gesturile, relaţiile cu ceilalţi sunt în măsură să-l prezinte în evoluţia sa tragică desfăşurată între cei doi „trebuie”: „Trebuie s-o iau pe fata lui Vasile Baciu, să am pământ mult” şi „tot a mea trebuie să fii tu” (spune Ion referindu-se la Florica).

Mersul existenţei lui Ion este clar marcat în prima parte, scopul e precis, eroul e tenace, caută îndârjit doar modalitatea de a-şi atinge ţelul.

El mimează mai degrabă nehotărârea, iar discuţiile cu fiul învăţătorului sunt doar prilejuri de a-şi verifica gândul ascuns: o va seduce pe Ana pentru a intra în posesia pământurilor lui Vasile Baciu. Ideea e prezentă în mintea flăcăului chiar din primele pagini ale romanului „Nu-i fusese dragă Ana şi nici acuma nu-şi dădea bine seama dacă i-e dragă. Iubise pe Florica… dar Florica e mai săracă decât dânsul, iar Ana avea locuri şi case şi vite multe”.

Ion impune în această etapă a evoluţiei lui prin stăpânire de sine şi determinare. Iubirea pentru Florica trece în plan secundar, aşa încât putem vorbi despre un veritabil conflict interior, întrucât există o disproporţie clară între glasul tainic, magnetic al pământului şi glasul dragostei pentru Florica, stins, atenuat de raţiune.

Este firească dorinţa de a avea pământ, căci el înseamnă stabilitatea, statut social, expresia calităţii sale de gospodar. Nefirească este însă dimensiunea acestei dorinţe, deoarece pământul devine însăşi iubita faţă de care simte o patimă răvăşitoare: avea „o poftă sălbatică să îmbrăţişeze huma, să o crâmpoţească în săruturi”.

Seducerea Anei devine în contextul acestei dorinţe nebuneşti un act necesar şi totodată expresia unei revolte a individului care încalcă normele colectivităţii.

Firavă şi fără personalitate, aşa cum pare la început, covârşită de voinţa lui Ion, îmbătată de cuvintele şi gesturile lui drăgăstoase, Ana va deveni o victimă uşoară a flăcăului interesat numai de zestrea ei.

Întâmplările celor doi, bine calculate de către Ion, o transfigurează: „Faţa i se îmbujora de o încredere senină”.

Din dragoste pentru Ion, Ana încalcă făgăduinţa făcută faţă de tatăl său lui George Bulbuc. Chiar atunci când, însărcinată, ajunge de râsul satului, nu-i reproşează nimic lui „Ionică”.

Ion, cinic, atunci când află că tânăra este bătută crunt de tatăl ei pentru păcatul comis, rosteşte cu un „rânjet” răutăcios: „Lasă că bine-i face! Lasă s-o bată zdravăn că i se cade.”.

Frământărilor fetei, nesigură de dragostea lui Ion, complexată de frumuseţea Floricăi, sunt surprinse cu fină intuiţie psihologică.

Căsătoria celor doi este pentru Ion momentul triumfului, iar pentru Ana momentul deznădejdii. Când surprinde privirea înfocată pe care Ion o aruncă Floricăi, ea „simţi că nădejdile de fericire se risipesc”. Ana îşi rosteşte acum parcă propriul bocet: „Norocul meu, norocul meu…”.

Privirile ei umile, care exprimă „o dragoste de câine huiduit”, trezesc mânia lui Ion, obsedat că Baciu tergiversează actele pentru cedarea pământului.

Când intră, în sfârşit, în posesia pământului, se vede „mare şi puternic”. Metamorfoza personajului este uluitoare. Autorul notează gesturi şi atitudini ce redau siguranţa, mândria de sine: „umbla cu paşi mari”, „vorbea mai apăsat”. Ion pare a sfida destinul, pare convins că nimic nu-i poate acum distruge statutul dobândit.

Asta nu-i schimbă însă nici atitudinea, nici sentimentele faţă de Ana. Naşterea copilului nu determină nici ea „îmblânzirea” lui Ion.

Nunta Floricăi cu George e un moment de cumpănă în existenţa Anei, care întrevede acum moartea ca pe unica scăpare din acest univers cuprins parcă de „nişte ape tulburi”. Femeia simte acum „o silă grea pentru tot ce o înconjura”, iar copilul i se pare o povară. Obsesiv îi apare în minte imaginea lui Avrum care se spânzurase. Sinuciderea ei e descrisă minuţios într-un capitol de mare forţă analitică.

Nu durerea pierderii soţiei îl copleşeşte pe Ion, ci o cumplită teamă că legătura sa cu pământul s-ar putea rupe acum prin moartea plăpândului său fiu, Petrişor. Scena în care Vasile Baciu şi Ion, răspunzători de moartea Anei, se privesc stând de o parte şi de alta a coşciugului, este memorabilă şi are caracter anticipativ.

Moartea lui Petrişor redeschide lupta pentru pământ şi, în paralel, pasiunea pentru Florica, devenită acum soţia lui George Bulbuc, se reaprinde în sufletul lui Ion: „Ce folos de pământuri, dacă cine ţi-e drag nu-i al tău?”.

Prin dorinţa de a o avea pe Florica, Ion încalcă din nou legile morale, dar, mai ales, înfruntă din nou destinul. El vrea totul: pământurile şi Florica, averea şi iubirea, uitând de echilibru şi măsură. Sancţiunea pe care o va primi este definitivă. Sfârşitul său violent (e ucis de George într-o noaptea când venise la Florica) nu este deloc surprinzător. „Mor ca un câine!” este ultimul gând al aceluia ce sfidase legile omeneşti şi pe cele ale destinului.

Sfârşitul lui Ion e veridic, firesc în linia evoluţiei personajului care şi-a pierdut treptat omenescul, degradându-se moral.

click me to reveal the contact form

Get in touch with us:

Nume

E-mail *

Mesaj *

DIN 21 NOIEMBRIE NE MUTĂM PE MUZZIX.RO

www.muzzix.ro